Like?:)

marți, 21 noiembrie 2017

Bucurii

Moți și Zuza, cele două minuni ale mamei domnului meu.





Învăţământul românesc în gimnaziu la începutul mileniului, prin ochii unui părinte. II

Cantitate, nu calitate
A, dar profa i-a dat lui A. 10 la desen pe-o singură planşă şi mie tot 10, dar pe 5 planşe. Şi ce trebuia să facă? Să-i dea lui A. 9. (Unde A. e realmente talentat, iar fie-mea desenează vag identificabil). 10 la muzică, ce contează scârţâitul de ușă pe care-l scoţi pe gură, 10 la civică - era un fel de oră liberă, când puteai să mai faci o temă acolo -, 10 la franceză, ce importanţă are că la final de clasa a opta nimeni nu ştia să pronunțe bine, importante erau scrisul şi gramatica (unde erau oricum lemn) conform spuselor doamnei (a cărei pronunție rusească m-a șocat mereu).
De ce nu dai capacitatea la istorie, e mai simplu? Nu, că istoria se schimbă, geografia rămâne la fel. Schimbând n profesori la istorie, au avut o profă pentru care conta doar holocaustul din România şi le dădea 10 pe linie dacă erau de acord cu ea. Apoi a venit un profesor tânăr, Marius Cristea, pe care iniţial l-au urât, ce tupeu să le dea 6! - care le explica istoria în context; n-a rezistat mult în şcoală, strica mediile copiilor, blasfemie!; şi, când şcoala a rămas în pană de profesor de istorie, a revenit, pentru o perioadă scurtă, d-na Georgescu, fosta noastră profesoară, pensionară (sărumâna, Doamnă!), exigentă, dar pe care copiii au iubit-o şi toți voiau la olimpiadă.

Îndoctrinare vs. sedentarism
De ce nu vrei să mergem la slujbă? Luăm lumină, mergem la bunici apoi... Eu nu fac comerţ cu Dumnezeu! (profa le impusese să vină la Înviere pentru nota 10, fie-mea era cel mult în clasa a 6-a). An de an aceleași povești, doar ortodoxismul e bun, în rest oricum nimeni n-ajunge-n rai dacă nu e ortodox. Istoria religiilor? Nici măcar în liceu nu se poate, îs prea cruzi la minte, să nu-i smintim.
La sport, scutiri pe pâine, nu cred că jumătate făceau sportul; am luptat cu părinţii din clasă şi-am aproape impus o oră de sport de echipă la opţinale, că-n gimnaziu aveau o singură oră pe săptămână. Din fericire, directoarea era o profesoară de sport, d-na Iliescu, care, în afara faptului că-i iubea pe copii, impunea și o anume disciplină: fetele (nici profesoarele) nu puteau veni cu buricul la vedere sau cu fuste două dește sub dumneaei, nici gând de machiaje violente sau pantaloni scurţi cu şlapi la şcoală. A rezistat o vreme, apoi a cedat în faţa săpăturilor colegelor, cu accent pe profesoara de religie care, dacă nu mă înșel, era și preoteasă.

luni, 20 noiembrie 2017

Raport de activitate în prag de Ovidenie

Ziua s-a scurtat drastic și timpul pe care putem să-l acordăm grădinii s-a redus și el proporțional, așa că doar la sfârșit de săptămână ce mai apucăm să facem câte ceva. Am terminat cu scos plante și dăruit, am mutat la loc definitv tot ce aveam în ghivece, am tuns aproape toți trandafirii și mai am un pic și termin amenajarea de iarnă a zonelor cu flori.
Casa e pregătită de vreme rece, extinderea e colorat-curcubelie cu n covoare din lână și mă face să zâmbesc, iar protecțiile de uși au reapărut în peisaj; din curte am cam strâns, domnul meu a închis liniile de apă (mai e cea de la bucătăria de vară) și acum caută soluții să elibereze cât mai repede zona cu lemne, ca să putem cumpăra încă o tură.
Câinii sunt cam bine, Hades mai mult doarme și sforăie crunt, Urma arată într-un mare fel udă și plină de noroi, Pepsi e supărată că iar i-am stricat distracția – am pus o plasă de sârmă în zona pe unde evada ea în grădină -, iar Zăvod e un înțelept. Pisicile stau mai mult prin casă, unde preferă să doarmă pe chestii fie din fleece, fie din lână, Jinx se eternizează în dormitor, acompaniat când de Mașa, când de Igor (Frida, grație faptului că nu-i tace gura, n-are ce căuta cu noi la somn). La capitolul găini, am împuținat șeptelul cu patru bucăți, vom continua la o dată neprecizată încă, că avem o ușoară inflație de cocoși.
În rest, mătur constant frunze căzute pe alei, mă cert cu gresia de pe terasă care se murdărește instantaneu, ascult seara gâște plecând în zbor; anul trecut, în astă vreme, deja fulguise de vreo două ori, acum încă nu miroase a iarnă. Pădurea a trecut brusc de la galben aprins la maro astenie - n-au mai fost tonurile de roșu rupt -, ulii și ereții coboară în sat, vulpile și-au făcut drum național într-o livadă de-alături, iepurii apar rar și-s puțini, în livezile din preajmă nu mai apar capre, vaci, cai.
Casa dinspre est progresează pe repede înainte, cea de pe uliță, crescută rapid în vară, e locuită constant, ritmul vieții rurale s-a domolit; la începutul lunii am împlinit opt ani de când ne-am mutat, mulțumim asemenea.

Învăţământul românesc în gimnaziu la începutul mileniului, prin ochii unui părinte. I

Am tot intrat în conflict cu diverse persoane pe facebook pentru că, în cazuri celebre (scandalul de la balul bobocilor, elevul tuns de-o duamnă de mate) am pledat cauza elevilor adolescenți și am acuzat sistemul de învățământ cu profesori cu tot. Știu că voi genera unfried-uri pe bandă, să vină, că una lume va spune că blamez toți profesorii/elevii, dar împăratul e gol și n-are rost să ne facem că nu vedem asta. Să purcedem, așadar, în episoade. Și nu vorbesc din cărți, ci din experiență directă.

Startul contează al naibii
Am două bucăți fete care au trecut prin școala românească de mileniu trei. Copilul nr. 1 a avut (multumesc, domnule Linte!) un dascăl din vocație care și-a pus amprenta adânc și pozitiv asupra evoluției ulterioare a copilului. A învățat de mică să gândească cu capul din dotare, să se întrebe, să cerceteze, să încerce fără frică. Iar asta s-a văzut pregnant în întreaga ei evoluție ulterioară.
În cazul copilului nr. 2 – jale. Prima învățătoare era mediocră, dar iubea copiii și îi păsa de ei; a plecat și-n loc a venit o pupăză plină de mofturi și de aere de la Topoloveni (nu-mi amintesc cum o chema, că zău îi dădeam numele întreg). Madam învățătoarea credea că 1918 e în secolul 19 și așa-i corecta ea pe elevi, acuzativul cu pe era o mare enigmă, mereu trebuia să sublinieze ce hatâr le-a făcut copiilor că a venit la ei, că dincolo era foarte apreciată, și credea că țipatul e o bună metodă de a instrui copiii. Am făcut predare paralelă cu copilul nr. 2 până prin clasa a zecea (întâi eu, apoi domnul meu), că, dacă startul e greșit, e mai dificil; am, așa, o vagă presimțire că cea mai mișto chestie pentru care mergea ea la școală era să se întâlnească cu colegii.

Sistemul impune împuşcatul notelor
Că, deh, admiterea la liceu e în funcţie de medii, nu cu examen; nu aveam cum să lupt, ci doar să le încurajez să împuşte note. Dar le întrebam: Cât la sută din cât puteai ai făcut? Răspunsul era rar 80%, mai des sub 50%. De ce? Pentru că se poate! Uneori le ascultam fix la ce luaseră nota, 10-le se dovedea a fi maxim 8, notă hotărâtă de comun acord cu împricinata.
Cred că un copil poate fi de 10 (da, știu, de FB) până în clasa a IV-a, după, mă iertați, e exclus; sunt de 10 la unele materii, de mai puțin la altele și așa e firesc să fie (excepțiile pot doar să confirme regula, nu toți avem copii-genii).

vineri, 17 noiembrie 2017

Note pentru mine

* Semințele de roșii și castraveți trebuie puse la uscat pe o bucată de material textil, se desfac mult mai repede decât de pe șervețelul din hârtie.
* Nu mai cumpăra lămpi solare, acumulatorii rezistă puțin și nu se găsesc unii de schimb care să coste mai puțin decât lampa în sine.
* Rondurile se delimitează cu pietre, ele atrag noaptea șopârle și broscuțe, sanitari pentru grădină; butucii din lemn sunt adăpost pentru o serie de soiuri de melci dăunători plantelor.
* Orice jardinieră din curte e făcută să devină cuibar de câine, câinii mari în jardinierele mari, câinii mici în jardinierele mici. Vrei jardiniere? Pune-le în grădină.

joi, 16 noiembrie 2017

Țăranul

Țăranul n-are încredere în oraș, în orășean; spune cu năduf copiilor că s-au orășenizat și acum le pute la țară. Satul dă tot ce are orașului, orașul nu-i dă nimic bun înapoi. Țăranul nu se teme, nu e nesigur, pământul sub tălpi e casa lui unde nimic rău nu i se poate întâmpla; are alt gen de toleranță – a furat adolescentul damigeana cu vin a lu’ bunică-su, a băut-o cu băieții, de, e și el tânăr.
Țăranul e el și nu încearcă să fie altul, nu pretinde că e altceva decât este, nu consideră că trebuie să facă primarul sau să-i dea statul, pune mâna și face el ce îi trebuie, familia extinsă e prima care acordă ajutorul social, bătrânii sunt ajutați de copii, de nepoți - rudenia e esențială: e de-al nostru. Țăranul nu suportă dead-lineuri și grabă, pentru el timpul curge altfel.
Țăranul e autarh, nu înțelege dependența totală, se ajută, pe baza reciprocității, cu vecinul, cu rudele; familia restrânsă, familia extinsă, ulița, satul alcătuiesc tribul lui personal, dar privește străinii cu suspiciune. Sentimentul de apartenenţă la grup e mult mai puternic, oamenii îşi dau reciproc produse şi obiecte, se împrumută, se ajută. E firesc să ceri, e firesc să ţi se ceară.
Peisajul e parte a vieţii țăranului de zi cu zi, nu trebuie să plăteşti bilet să vezi animale sălbatice în mediul lor sau să iei masa la iarbă verde, nu-ți trebuie tichet de parcare și apa plată nu costă. Lumea lui se desfășoară în tipare, prin puncte fixe: Sfântul Gheorghe, Sfântul Ilie, Sfântul Dumitru, Sfântul Vasile.

marți, 14 noiembrie 2017

De ce legăm câinii și nu le facem padoc *

Pentru că, pe sârmă fiind (adică fier beton), sârmele – 8 și 10 m, cordelinele, 2 m, au la dispoziție 32 / 40 mp per câine; echivalentul unui padoc de 72 mp. Adică 8x9 m. Padocurile uzuale au 6 mp, rar am vazut de 12 mp. Au categoric mai mult spațiu și altă libertate de mișcare.

* M-am săturat să tot dau explicații, să primesc acuze mvai, abuzezi câini, fă-le padoc. Câinii noștri stau legați din motive clare: când îi hrănim (ies bătăi, Zăvod nu prea îi lasă să mănânce), avem musafiri (care se sperie de doi viței venind cu viteză inițială, lătrând), au venit la noi copii sub 12 ani, sosesc lemnele. Legăm doar câinii mari – Zăvod și Urma -, când e nevoie; pe cei doi negri mai mici nu avem cum, Hades are probleme mari când i se limitează libertatea, iar Pepsi... nu suportă ideea de zgardă/ham și găsește ea soluții să scape de ele. 

luni, 13 noiembrie 2017

Fericirea de sfârșit de toamnă și unde stă ea

Fericirea înseamnă o rază de soare în ochi, înseamnă trandafirul care se încăpățânează să înflorească în pofida gerului, motanul spălându-se prelung pe locul meu de pe terasă, cei doi câini negri care vin cu mine să fac poze pe coclauri, măceșul roșu din livada de-alături, căprioarele privind nedumerite spre noi.
Fericirea stă în ciocolata amară așteptând pe măsuța din bibliotecă, în mirosul de de sobă caldă, în Poison cântat cât te țin plămânii, în răpăitul ploii de toamnă târzie pe acoperiș, în mâinile reci, la întoarcerea din rondul grădinei, în lăbuța ridicată a salut a câinelui mare și alb.
Fericirea e-n zâmbetul copilei de pe uliță când ne vede venind, pe chipul bătrânei când îi dau sărumâna, în îmbrățișarea caldă a prietenului pe care nu l-ai văzut de mult, în bucuria omului căruia îi oferi ceva fără să vrei nimic la schimb, în crizantemele care-au împânzit orașul gri.
Fericirea stă unde vrem noi.

4me

stats

:-D